Sunt a patra maşină care a oprit. Mă grăbesc să cobor, a început să-mi bată inima tare. Mă ţine centura asta şi nu nimeresc butonul să ies din ea. Mă gândesc la descarcerare, la chestiile alea în care fiecare secundă contează, şi mă enervează că-mi tremură mâna şi nu găsesc butonul.

Ies într-un final, dar nu alerg, merg cu paşi mari şi încerc să-mi dau seama ce se întâmplă.
În maşina din faţa mea e un moşulică, se întinde să vadă cât de cât peste volan. Are un ceas caraghios, din ăsta modern, cu ecranul mare. Rotund, cu curea de piele, maro.

Câţiva paşi, şi acum văd în râpa din care iese fum ce s-a întâmplat de fapt: o maşină lungă, Ford sau ceva, înfiptă cu botul într-un morman de moloz care tronează la marginea unui pârâu.
Un nene gras, care nu poate coborî, strigă să oprească motorul, în timp ce o fătucă de lângă el se chinuie să deblocheze telefonul, să sune la salvare sau undeva.

Am început să cobor, şi încerc să văd dacă aş putea face ceva. La uşa şoferului e un băiat de vreo 20 de ani, care încearcă să mişte femeia de la volan, cu grijă, să ajungă la cheile din contact.

Pe partea cealaltă, la portiera din spate, un nene şi o tanti se chinuie să tragă un bebe din scaunul de copil de pe banchetă. Copilul plânge, dar nu violent, cred că e prea speriat. Femeia strigă să se dea la o parte, să scoată ea copilul, dar el n-o ascultă, e băgat jumătate înăuntru.

Pe scaunul din dreapta, văd un bărbat, se mişcă. Trec prin faţa maşinii să ajung la uşa lui. Apa pârâului e gheaţă, dar e bine că-mi trezeşte simţurile.

Arunc o privire, şi o văd pe femeie, cu capul uşor căzut spre scaunul din dreapta. Nu se mişcă, dar are ochii deschişi. Nişte ochi mari şi frumoşi, albaştri. Are o rochie roşu-deschis, de gală, mai mult un roz. Pe umăr i-a pornit o dâră de sânge, care pătează rochia.

Ajung la portiera din dreapta, e încuiată. Bag mâna pe deasupra geamului întredeschis, trag butonul şi reuşesc să deschid. Omul mă întâmpină cu o privire îngrozită, cu nişte ochi bulbucaţi de parcă urmează o criză de epilepsie.

Încerc să nu-l sperii mai tare, şi-l întreb dacă se poate mişca. Nu-mi răspunde, dar întinde mâna spre mine, cu degetele răşchirate. Mă prinde vârtos, şi se trage spre mine. Îl prind de reverul hainei, are un costum albastru închis, şi-l trag afară. Nu-l pot ridica, şi se lasă încet pe şezut, pe iarba năclăită de la marginea pârâului.

Întoarce capul în spate, spre bebele care încă mai plânge. Îi spun să nu se sperie, că scoatem copilul acum.

Tânărul a reuşit să oprească motorul, şi strigă către mine: Nenea, cred că tanti e moartă, că nu respiră.
Omul de la picioarele mele lasă capul în jos, şi murmură ceva. M-aplec să aud ce spune.

„Nu trebuia s-o las”, şopteşte în timp ce un puternic miros de alcool îmi izbeşte nările.

%d blogeri au apreciat: