Ne-am îmbulzit toţi ca proştii, unu’ peste altu’. Ne-am dat seama, şi deşi nu ne cunoaştem între noi, mustăcim unii la alţii. Şi ea râde, cum naiba să nu râdă. Trece printre noi, cu o mişcare studiată, departe de a fi vulgară. E doar cât să nu ne mai uităm unul la altul, ci s-o urmărim cu privirea.

Intrăm, dar nu ne mai îmbulzim. Ăştia doi mai tineri, se pun la prima masă din dreapta, iar eu cu ai mei ne punem la următoarea. N-apucăm să punem rucsacii grămadă, că făptura apare la masă. Ceafă cu cartofi, şi vin fiert din partea casei. Parcă m-am şi trezit, e aranjat drăguţ, şi pentru un moment am crezut că suntem într-un restaurant decent.

Ăştia râd zgomotos, au apărut nişte sticluţe din alea mici de hotel.

Băieţii de la masa vecină s-au tras lângă noi, suntem şase acum cu toţii. Au scos şi ei o sticlă de ţuică de Ardeal, bineînţeles cu cele 5 minute de poveşti care însoţesc orice ţuică din zona aia.

Unul dintre ei e blond, cu ochi albaştri, un nas ascuţit şi trei fire răsfirate care tind să arate a barbă, dar eşuează lamentabil. Nu l-aş fi analizat, dar i-a zis creaturii că o roagă să se uite puţin frumos la cartofi, să nu fie atât de uscaţi. Şi ea l-a gratulat cu un zâmbet atât de cald, că deja era în pericol să-l măcelărim şi să-l îngropăm undeva în spate.

Tipa a intrat râzând în bucătărie. După vreo douăzeci de secunde, a ieşit bucătarul. Avea un şorţ care-l cam strângea, adidaşi de alergat în picioare, şi o brăţară de aur de la soare te puteai uita.
S-a fixat direct lângă blond, şi ne-a întrebat cu o mutră serioasă dacă sunt ceva probleme cu cartofii, că el aşa a înţeles.

Nu cred c-a fost mulţumit de răspuns, că s-a bâţâit puţin înainte de-a pleca, şi-a reuşit să menţioneze că nevastă-sa nu se ocupă de cartofi.

A venit nevastă-sa, ne-a servit bine, i-am dat şi bacciş frumos. Dar n-a mai zâmbit, şi parcă nici noi n-am mai râs atât în seara aia.18

%d blogeri au apreciat: