Cred că-ţi trebuie mare curaj să-l defineşti pe Dumnezeu. Sau prostie. Să fii un mare speculant, un manipulator, sau poate de frică. Să vorbeşti altora despre ce este Dumnezeu, sau ce este iubirea, e pur şi simplu o mare prostie. Orice propoziţie care începe cu „Dumnezeu este…” (sau „Iubirea este…”) nu-i decât o minciună.

Eu sunt un om al adevărului, al ştiinţei, al studiului. Iubesc cercetătorii, iubesc cunoaşterea. Îmi place să ştiu că singurul adevăr absolut este că niciun adevăr nu este absolut. Mi-e drag de oamenii care se scarpină în cap că nu mai au cu ce să măsoare ce-i dincolo de 0,00000000000000001 cm (quark), sau dincolo de universul observabil. Ei sunt cei care au curaj să nu definească nimic cu adevărat. Cei care observă,  măsoară, notează, şi apoi împart rezultatele cu noi.

De-aceea mă intrigă, cum ar putea cineva să definească ceva atât de larg precum Dumnezeu sau iubirea? Sau atât de multe alte concepte, trăiri, emoţii. Relaţia cu Dumnezeu, iubirea, sunt atât de individuale şi de unice, atât de diverse, pur şi simplu nu există unelte de măsurat. Unde să te uiţi, la coada de la moaştele Sfintei Parascheva? La rata divorţurilor? N-am găsit definiţia lui Dumnezeu sau a iubirii nici în numărul de biserici, nici în pozele cu oameni fericiţi de pe Facebook. Nu e nici în Biblie, nici în romanele de dragoste.

Hai să nu-l mai definim, nici pe Dumnezeu, nici iubirea. Hai să cunoaştem, hai să experimentăm. Hai să recunoaştem că singurul care poate defini este… fiecare dintre noi. Fiecare om cu definiţia lui, născută din propriile observaţii, propriile trăiri.  Să începem cu „Dumnezeu, din punctul meu de vedere, este…” (sau „Iubirea, din punctul meu de vedere, este…”), uite ceva ce-aş considera cu adevărat corect.

Închei cu definiţia lui Dumnezeu: „Iubirea este ceva care se cercetează din înăuntru spre în afară”

%d blogeri au apreciat: