Nu se mai opreşte odată tramvaiul ăsta împuţit! E o căldură infernală, şi mă bate şi pantoful ăsta nenorocit, de parcă sunt vreun Achile trădat de nişte zei necunoscuţi.

Hai tanti, coboară odată, te caută moartea pe-acasă şi tu ai plecat brambura prin oraş. Şi mai fac şi 10 minute până la registrul comerţului, cu mersul meu cred că nu ies sub o jumătate de oră.
E frumoasă aleea asta, chiar dacă umbra e răsfirată ca un cearşaf ponosit. Merg puţin în zig-zag, să mă bucur măcar de impresia că e răcoare, încercând să-mi potrivesc umbra cu cea a copacilor.

Nu e multă lume, o doamnă cu un cărucior din ăsta scump scormoneşte după ceva prin buzunare, lapte sau cine ştie, şi un nene de vreo 60 de ani, uscat ca o prună, şi cu o pălărie din aia atât de ponosită de zici că a şters toată aleea cu ea.

Mă uit la telefon, e Alina. Îmi vine să-i resping, chiar nu mai pot s-aud, ştiu exact ce s-a întâmplat şi nu ajută cu nimic să mă certe, oricum nu mai pot da timpul înapoi.

A fost ciudat, mi-a spus c-a plâns toată dimineaţa, şi că mă înţelege. Mi-a zis să trec la ea, să-i aduc pâine, şi să iau un sac de nisip pentru pisici. Ar trebui să fiu fericit, să zbor la ea şi să mulţumesc cerului că nu m-a pedepsit aşa cum merit.

Dar nu sunt fericit, m-a cuprins o tristeţe amestecată parcă cu silă. E şi căldura asta, şi Alina s-a făcut slabă. Aş fi acceptat să mă înjure, să-mi spună să dispar pentru totdeauna, dar nu să mă cheme la ea. Nu mă pot duce, chiar nu pot, am obosit să-ncerc să-i explic, am obosit chiar să-mi explic mie. Nu vreau decât să depun hârtia asta, şi dup-aia să trag pe bancă lângă nenea ăla, şi să fumez treizeci de ţigări.
Nu e pensionar, lucrează paznic de noapte la un depozit de făină. Are un băiat plecat undeva la sârbi, şi soţia i-a murit de cancer vara trecută. Are o lacrimă în colţul ochiului, dar ochii-i sunt cumva luminoşi.
M-am scuzat şi-am plecat, i-am spus că închide la magazinul pentru pisici.

%d blogeri au apreciat: