M-am îmbrăcat de dimineaţă cu umbra ta. Mi-am luat pantofii, ceasul, mi-am luat cheile şi umbra ta. Cred că ieri era umbra mea, dar azi nu, azi era umbra ta.

Am zâmbit când am văzut că umbra ta se ţinea după mine, dădea din picior la fiecare treaptă pe care-o coboram, şi se ţinea de umbra balustradei odată cu mine. M-a însoţit la maşină, şi-am urcat în acelaşi timp, apoi n-am mai văzut-o. Dar era acolo, mă ţinea în braţe şi avea grijă de mine, să nu fac vreun accident. Nici măcar n-am înjurat vreun şofer în dimineaţa asta, n-aş fi avut de ce. Ştii că nu înjur niciodată în preajma umbrei tale, nu-mi place.

Am ajuns la birou, şi umbra ta nu mai găsea soarele, se-aşezase în linişte pe pardoseală. Mă privea încruntată, de parcă era vina mea că n-avem decât lumină artificială. Şi-atunci i-am zis: „Hei, nu e vina mea că eşti doar o umbră”.

M-am luat cu lucrul, şi-am uitat de umbra ta. Parcă să zic c-am văzut-o puţin, dar nu, nu era. Nici n-avea cum să fie, între neoane, hârtii, telefoane, râsete şi computere. M-aştepta să ies din clădire, şi m-a însoţit până la maşină. Nici nu îndrăzneam s-o privesc, darămite să-i mai spun ceva. Ce să-i fi zis, că m-ascund în întuneric ca să n-o mai văd? Că strig în toiul nopţii după soare? Că dimineaţa mă împinge la drum, şi la apus mă duce pe alei rătăcite? Nu i-am spus nimic, dar am închis ochii pentru o clipă, cât s-apuc să nu văd când urcă cu mine în maşină.

N-am mai văzut-o până am ajuns acasă. Nici acum n-o văd, deşi sunt sigur că-i fadă şi chinuită de becul ăsta chior. M-aş uita la ea, că are forma ta, şi exact ca tine, străluceşte. Dar nu mai vreau să mă uit. Vreau s-adorm, să sting toate becurile, neoanele, şi soarele. Vreau să nu mă trezesc în toiul nopţii şi să zâmbesc, ca să zâmbească şi umbra ta.

Vreau să n-o mai văd niciodată, măcar până mâine dimineaţă. Când mă voi îmbrăca din nou cu ea. Zi de zi, până când va dispărea şi umbra din umbra ta.

%d blogeri au apreciat: